dreamstime_s_34815545
dreamstime_s_34815545

Cel târziu la vârsta la care copiii încep să intre în colectivitate, în vocabularul lor apare aproape inevitabil cuvântul “vină”. Iar dacă în casă sunt mai mulţi fraţi, cel mai mare va da de multe ori tonul unei inutile vânători de vinovaţi. “Nu e vina mea, e vina lui (sau a ei)” auzit de zeci de ori pe zi poate deveni obositor şi frustrant pentru un părinte, care se trezeşte brusc în situaţia unui judecător sau, mai rău, a unui poliţist care trebuie să amendeze pe loc. Bine ar fi însă pentru un părinte să nu cadă în această plasă şi să reflecte puţin înainte de trece la acţiune.

“Vina” este un cuvânt direct legat de educaţia tradiţională, bazată pe recompense şi pedepse, un model de educaţie pe care mulţi psihologi şi experţi în parenting îl consideră depăşit în multe privinţe. De ce? Argumentele sunt multiple.

Dacă ne referim la recompense, acestea conduc la un comportament bazat pe motivaţie exterioară şi nu interioară. Altfel spus, un copil ajunge să considere o acţiune ca fiind bună abia după ce şi doar dacă a primit o validare exterioară pentru aceasta şi nu contează câtuşi de puţin cum se raportează el la fapta sa.

La un atelier de creaţie, o fetiţă de vârstă şcolară ce tocmai terminase de făcut o decoraţiune o întreba insistent pe coordonatoare dacă îi place ce a realizat. “Nu trebuie să îmi placă mie, ci ţie, pentru că tu ai făcut-o”, i-a răspuns coordonatoarea. Fetiţa nu a părut deloc mulţumită de răspuns: deşi era în mod evident mândră de creaţia sa, avea nevoie şi de o apreciere exterioară pentru a fi pe deplin mulţumită. Veţi spune că acest lucru e absolut normal, dar de fapt nu e.

Copiii care au încredere în ei şi cărora le-a fost încurajată în timp dezvoltarea stimei de sine nu au nevoie de confirmări exterioare pentru a se simţi împliniţi atunci când realizează ceva: ei se bucură pur şi simplu de realizarea lor, iar atunci când o arată celor din jur nu o fac pentru a fi validaţi, ci pentru a împărtăşi o bucurie. Pe termen lung, un copil instruit pe bază de recompense va deveni un adult nesigur pe el şi care va aştepta mereu aplauzele celor din jur pentru a se simţi împlinit. Ceea ce de cele mai multe ori nu se întâmplă în viaţa de adult. Sau, mai mult decât atât, va deveni un adult care va cultiva aproape exclusiv şi ostentativ valori exterioare, pentru a putea primi aprecierea celor din jur: o maşină puternică, o casă mare, un job influent, un partener-trofeu. Pe când oamenii fericiţi, echilibraţi şi care se bucură de viaţă investesc în acele lucruri cu care nu se pot neapărat lauda, dar care le aduc mulţumire interioară.

De cealaltă parte, pedepsele care vin ca sancţiuni imediate ale unui comportament negativ, au şi mai multe neajunsuri. Practicate de părinţi şi educatori, acestea generează frustrare, reactivitate sau chiar dorinţa de răzbunare. Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale pedepsei îl reprezintă faptul că aceasta este îndreptată asupra persoanei şi nu asupra acţiunii, fără să existe de cele mai multe ori nicio legătură logică, inteligibilă de către copil între faptă şi pedeapsă. În plus, odată ispăşită pedeapsa, copilul va considera că poate comite din nou aceeaşi greşeală, din moment ce a plătit pentru ea. Poate că data viitoare va fi mai atent să ascundă ceea ce face, va minţi mai abil, dar e foarte probabil să fie tentat să o facă din nou, mai ales că acum are eticheta de lucru interzis. Mai mult decât atât, fiind îndreptată direct asupra persoanei, pedeapsa are un rol semnificativ în scăderea stimei de sine a copilului. Mesajul principal pe care copiii îl decodifică din pedeapsă este legat direct de ei: “deci sunt rău”, “nu sunt demn de iubire, merit ceea ce am primit”, “sunt vinovat, e normal să plătesc”.

Un studiu realizat de organizaţia “Salvaţi copiii” în România anului 2012, “Abuzul şi neglijarea copiilor”, arătă că 48% dintre părinţi declară că îşi pedepsesc copiii în situaţii excepţionale, în timp ce 12% îi pedepsesc de fiecare dată când greşesc.

La prima vedere poate că asta pare în regulă şi că pedeapsa îl va ajuta pe copil să se corecteze, dar psihologia şi viaţa de zi cu zi demonstrează că nu este așa. Sentimentul de vinovăţie, odată cuibărit în mintea unui copil, îl va aşeza pe un drum nu doar complet greşit, dar şi complet închis. E practic un labirint fără sfârşit, o capcană interioară fără fund. Acelaşi studiu arată că puţin peste 30% dintre copii se simt trişti, nefericiţi sau vinovaţi atunci când sunt pedepsiţi. Un procent foarte mare – 28,10% – se simt neînţeleşi, 18,19% sunt revoltaţi, în timp ce un procent semnificativ – 15,76% – se consideră pur şi simplu nevinovaţi. În procente mai mici se regăsesc cei ce se simt jigniţi, fără apărare, părăsiţi.

Ce fac copiii atunci când sunt pedepsiţi? 39,65 % vorbesc cu cineva, 36,62 % plâng, 28,93% suferă în tăcere, în timp ce 7,27% îşi închipuie că se răzbună! Lăsând cifrele la o parte, e suficient să ne uităm la seria de sentimente şi acţiuni ale copiilor pedepsiţi pentru a ne da seama că majoritatea nu se înscriu într-o zonă pozitivă. Din păcate, la noi există încă adânc înrădăcinată ideea că suferinţa are rol educativ sau, şi mai rău, că te face mai puternic. Dar studiile psihologice şi practica de cabinet a psihologilor ne arată însă că ceea ce nu te omoară nu te face aproape niciodată mai puternic, dar te afectează puternic în variate moduri, uneori până la mutilare interioră. Multe dintre psihozele, tulburările de personalitate şi comportament sau, mai rău, afecţiuni psihice grave îşi au originea în sentimente de vinovăţie induse de părinţi încă de la vârste foarte fragede.

Din păcate însă, acest tip de educaţie se regăseşte şi în sistemul tradiţional de învăţământ, care este unul bazat pe gândirea plată-răsplată, sau recompensă-amendă. Cuvântul “vină” este astfel pus pe un piedestal, iar a fi un copil ascultător şi demn de laudă devine sinonim cu a nu te face vinovat de fapte reprobabile. Sau eventual de a nu fi descoperit, găsit vinovat, pentru că, nu-i aşa, “hoţul neprins e negustor cinstit”. Iar că dacă eşti prins, nu-i de bine! Cifrele raportate de acelaşi studiu arată o situaţie şcolară alarmantă: 86% dintre copii sunt amendaţi verbal (certaţi) de cadrele didactice atunci când greşesc, 33% sunt etichetaţi sau jigniţi de către cadrele didactice, iar 7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi la şcoală de profesorii lor.

Nu ne propunem aici să facem o analiză a cauzelor, dar ne propunem să formulăm o problemă şi să sugerăm nişte soluţii. La nivelul familei, soluţia este înlocuirea sistemului depăşit de educaţie bazat pe recompense şi pedepse cu unul întemeiat pe responsabilizare şi asumare a consecinţelor fireşti ce decurg dintr-o anumită faptă. Cei mai mulţi dintre copii nu sunt rău intenţionaţi, dar nu ştiu cum anume să procedeze. În măsura în care îi vom ajuta să înţeleagă că nu sunt vinovaţi de ci responsabili pentru îi vom ajuta să găsească soluţii şi să depăşească problemele. Pentru că responsabilitatea, spre deosebire de vină, te ajută să înţelegi şi să asumi consecinţele faptelor tale. Altfel spus, te ajută să înveţi şi să repari, te ajută să depăşeşti şi să evoluezi, să cauţi resursele în interior şi doar ajutor la exterior. Pentru că doar vina e stabilită de alţii, responsabilitatea corect înţeleasă porneşte din tine şi te conduce întotdeauna către idei salvatoare.

 

Bibliografie utilă:

  • Tanya Byron, Educă-ţi pozitiv copilul – oferă ce vrei să primeşti
  • Alfie Kohn, Parenting necondiţionat
  • David Staal, Cuvinte pe care trebuiesă le audă copiii
  • Laverne Antrobus, Nu mă port urât. Să înţelegem comportamentul copiilor noştri
  • Dr. Roberta M. Gilbert, Cum să fii prieten cu copilul tău. Manual pentru părinţii şi familiile din mileniul 3
  • Dr. Jaques Thomas, Cum să aveţi un copil împlinit

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan