dreamstime_s_1393892
dreamstime_s_1393892
autor Autor:
Bogdana Bursuc: psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental, Mind Institute

Stresul este pentru fiecare dintre noi o experienţă care apare atunci când percepem resursele personale de a face faţă mult mai mici decât solicitările la care suntem expuşi.

Cel mai dificil lucru din perspectiva unui copil este că, de multe ori, părintele evaluează situaţiile şi ia decizii legate de programul copilului, plecând de la capacităţile şi experienţele sale de adult. Pentru noi, adulţii, problemele copiilor par probleme minore, supărările de copil pot părea mofturi, iar sarcinile unui copil o nimica toată. Şi acest lucru este normal din perspectiva faptului că resursele noastre de a face faţă sunt cu mult, mult mai mari decât cele ale copilului nostru. Însă ceea ce pentru noi este o nimica toată, pentru copil poate fi un lucru foarte dificil şi foarte stresant. De aceea, primul pas atunci când vrem să îl ajutăm pe copilul nostru să se adapteze mai bine la stres este să înţelegem această diferenţă în experienţa personală.

Cu cât noi, părinţii, ne străduim mai mult şi suntem mai preocupaţi de performanţa copilului, cu atât raportăm performanţa copilului la propriile criterii subiective de evaluare (dacă eu consider că ai muncit insuficient, atunci aşa este), suntem hipervigilenţi la greşelile lui, ne îngrijorăm dacă performanţa sau comportamentele care ar conduce la performanţă (teme, studiu individual) nu apar cu frecvenţa sau în modul în care noi considerăm că trebuie (sau ne-am simţi noi mai liniştiţi), oferim copilului posibilitatea de a avea multe activităţi extraşcolare (înot, pian, balet, germană, japoneză etc) sau meditaţii (multe ore pe săptămână) decât este confortabil pentru el.

Efectul este că vulnerabilitatea la stres a copilului creşte pentru că el învaţă că:

  • valoarea lui personală depinde de evaluarea celorlalţi sau de performanţă;
  • a face greşeli înseamnă că ceva este în neregulă cu el;
  • pierde acceptarea şi iubirea noastră dacă nu are performanţă sau dacă nu excelează;
  • trebuie să facă lucrurile perfect pentru a fi iubit şi apreciat;
  • nu este în stare să facă nimic sau că ce face este mereu insuficient de bun.

Dacă copilul a învăţat aceste lucruri, putem vedea stresul copilului în momente în care se cere o performanţă în mod obiectiv şi este vorba de o evaluare explicită: la teste, la teze, la examene orale, la examenul de capacitate, serbări, competiţii sportive. Pentru a-l ajuta pe copil să se adapteze mai bine şi să fie mai puţin stresat trebuie în mod constant să avem o atitudine care pune mai puţină presiune pe copil şi îi permite să fie relaxat legat de modul în care el este, adică să se simtă bine în pielea lui.

Ce poţi face pentru a ajuta copilul tău să fie mai puţin stresat:

  • Oferă feedback-uri centrate pe copil şi nu pe părerea ta –„Dacă ţie îţi place, este foarte bine”, „Dacă ţie îţi este util este foarte bine, dacă nu îţi este, înseamnă că nu e OK”.
  • Lasă copilul să greşească, nu te grăbi să faci în locul lui, pentru a ieşi mai repede sau mai bine. Ce învaţă copilul din această experienţă este că el nu poate, nu ştie, astfel încât va percepe resursele sale mult mai mici şi va fi mult mai vulnerabil la stres în viitor.
  • Tolerează aproximări imperfecte ale comportamentului pe care îl doreşti la copil. Centrează-te pe ce reuşeşte deja copilul, asta îl va motiva să continue şi va sprijini învăţarea. Observă de fiecare dată ce face bine copilul, nu doar ce nu face bine.
  • Laudă copilul pentru alegerile sale, pentru modul în care gândeşte, pentru preferinţele sale şi nu doar pentru performanţă – „Ce tricou frumos ai ales. Îţi stă foarte bine cu albastru”. „Te-ai gândit foarte bine. Este o idee foarte bună să mergem la piscină.”
  • Exprimă afecţiune şi apreciere în mod constant, nu doar condiţionat de performanţe sau rezultate.
  • Permite copilului să greşească, să nu ştie, să nu poată, să fie obosit, să nu mai poată. Cu cât aşteptările sunt mai mari de la el, cu atât stresul său va creşte.
  • Permite copilului să se odihnească. Pentru unii părinţi acest lucru este dificil, deoarece au sentimentul că copilul pierde timpul şi nu ar trebui la câte are sau ar fi de făcut. Intre odihnă şi performanţă există o relaţie direct proporţională: cu cât odihna este mai bună, cu atât performanţa este mai bună, şi nu invers, adică cu cât munceşti mai mult şi eşti mai puţin odihnit, performanţa este mai bună.

Ce să nu faci:

  • Nu critica, în raport cu părerea personală. Copilul se simte adesea judecat, evaluat negativ şi învaţă că singura cale de a-l mulţumi pe părinte este să fie perfect.
  • Nu compara copilul cu fraţii lui sau alţi copii – „El uite cum poate, tu de ce nu poţi”
  • Nu pune presiune pe copil – „Trebuie să reuşeşti”, „Dacă nu eşti în primii 5 mă dezamăgeşti”. O formă deghizată de presiune sunt încurajările: „Sunt convins că o să te descurci”, „Tu eşti un băiat deştept, sigur o să faci faţă”, „Toţi copiii reuşesc, o să reuşeşti şi tu”.
  • Nu retrage afecţiune şi aprecierea în momentul în care apar rezultate nesafisfăcătoare – „M-ai dezamăgit”. Normalizează momentul şi întăreşte comportamentul care asigură rezultatul – „Se întâmplă tuturor să ia o notă mică. Tu continuă să studiezi şi vedem ce se va întâmpla data viitoare”.
  • Nu pedepsi prin creşterea sarcinilor – „Dacă ai luat o notă mică la matematică, atunci stai tot sfârșitul de săptămână și faci 50 de probleme în plus”. Acest lucru creşte aversiunea copilului faţă de comportamentul de studiu, faţă de obiectul studiat şi nu este un facilitator al performanţei, ci din contră.

Referinţe:

  • Kamins M and Dweck C. 1999. Person versus process praise and criticism:Implications for contingent self-worth and coping. Developmental Psychology 30(3): 835-847.
  • Meyer, W.U. (1992). Paradoxical effects of praise and criticism on perceived ability. In: W. Strobe and M. Hewstone (eds): European review of social psychology, Chichester, England: Wiley, 3.
  • Mueller, C.M., & Dweck, C.S. (1998). Intelligence praise can undermine motivation and performance. Journal of Personality and Social Psychology, 75, 33–52.
  • Tangney JP, Wagner P, Fletcher C, Gramzow R. 1992. Shamed into anger? The relation of shame and guilt to anger and self-reported aggression. J Pers Soc Psychol. 62(4):669-75.

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan