autor Autor:
Bogdana Bursuc: psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental, Mind Institute

Ataşamentul reprezintă legătura emoţională, de lungă durată, pe care un copil o stabileşte cu persoana care se implică cel mai frecvent în îngrijirea lui (care îl ajută să se liniştească atunci când este suprastimulat, care-i asigură starea de confort şi de protecţie).

Relaţia de ataşament reprezintă cel mai important context de învăţare pentru copil. Prin intermediul ei el învaţă un anumit mod a a-şi reprezenta lumea şi de a se percepe pe sine în această lume. Cu alte cuvinte, dacă relaţia de ataşament este sigură copilul învaţă că lumea este un loc sigur, că ceilalţi oamenii sunt de încredere şi că el este o persoană valoroasă şi importantă. Dacă relaţia este nesigură copilul învaţă că lumea este un loc periculos, că oamenii nu sunt de încredere.

Un copil care se află într-o relație sigură de atașament este încrezător în suportul părintelui. Ataşamentul sigur apare în relaţiile în care părinţii sunt în mod consecvent disponibili pentru copii, prezenţi în interacţiune, sensibili la nevoile lor. Doar în acestă manieră, copiii îşi percep părintele ca fiind baza lor de siguranţă, de la care pornesc să exploreze lumea din jur şi la care se pot întoarce în momentele de criză sau dificile.

Ataşamentul nesigur se bazează pe un răspuns inconsecvent în faţa nevoilor copilului. Asta se întâmplă atunci când părintele este uneori suportiv, alteori rece, uneori este prezent, alteori este absent. Disponibilitatea părintelui este impredictibilă, iar copilul nu ştie la ce se poate aştepta sau dacă se poate baza pe părinte.

Cum pot răspunde părinţii pentru a deveni pentru copii baza lor de siguranţă.  

Nevoia de securitatea emoţională a copiilor este satisfăcută atunci când părinţii acordă atenţie modului în care se simt copiii și nevoilor lor emoționale. Securitatea emoţională a relaţiei dintre părinţi şi copii se traduce în nivelul de implicare al părinţilor în viaţa lor emoţională.

  • Oferiţi copiilor zilnic momente de împărtăşire în care să le povestiţi ce aţi făcut în ziua respectivă. Împărtăşirea cu copilul contribuie semnificativ la creşterea sentimenului de siguranţă în relaţie. De exemplu, când veniţi de la serviciu, îi povestiţi copilului  ce aţi făcut în ziua respectivă. Nu contează ce îi spunem copilului, ci faptul că îi împărtăşim.
  • Oferiţi copiilor frecvent gesturi de afecţiune fizică (îmbrăţişări, atingeri). Îmbrăţişarea oferă o conectare cu ceilalţi, o conexiune fizică, care îi conferă copilului SIGURANŢĂ ŞI INTIMITATE EMOŢIONALĂ. În timpul îmbrăţişării se elimină un hormon – oxitocina – numit şi “hormonul iubirii”. Părinţii au un rol fundamental în sprijinirea copiilor pentru a învăţa să îşi gestioneze emoţiile. Confortul fizic pe care îl oferiţi prin mângâieri şi atingeri reprezintă un element cheie în asigurarea liniştii, sentimentului de siguranță de care copiii au nevoie pentru a percepe atașamentul.
  • Exprimaţi emoţii pozitive atunci când reveniţi acasă şi vă revedeţi copilul. Emoţia pe care părintele o exprimă la vederea copilului are un impact considerabil asupra modului în care el învaţă să se privească ca persoană. Dacă atunci când ne vedem copilul exprimăm în cuvinte bucurie, entuziasm “mă bucur să te văd, mi-a fost dor de tine”, contribuim în mod direct la formarea convingerilor copilului că el este o persoană valoroasă şi demnă de a fi iubită și astfel răspundem la nevoia lui de atașament.
  • Acceptaţi emoţiile copiilor ca fiind fireşti şi naturale. Oferiţi copiilor mesaje de validare a emoţiilor pe care le trăiesc. Validarea emoţională, de exemplu „este firesc să fii furios” – are rolul de a a-l face pe copil să gândescă că ceilalţi înţeleg şi acceptă modul în care se simte.
  • Învăţaţi copiii  să ceară ajutorul dumneavoastră când sunt supăraţi. Copiii de 3 ani ştiu că dacă sunt supăraţi, părinţii îi vor linişti prin mângâieri, îmbrăţişări sau vorbind cu ei pe un ton calm. Prin aceste comportamente de liniştire, adulţii le comunică celor mici că în orice situaţie care le provoacă supărare pot apela cu încredere la ei și răspund astfel la nevoia lor de atașament.
  • Învăţaţi copiii să îşi comute atenţia de la un joc sau de la o discuţie care îi supără spre alt joc sau altă activitate. Copiii care nu aplică spontan această strategie de distragere a atenţiei pot fi ghidaţi de către adulţi şi ajutaţi astfel să o folosească pe viitor. Ajutaţi copiii să privească o situaţie supărătoare dintr-un punct de vedere diferit.

Bibliografie

  • Howe, D.(2011). Attachment across the lifecourse, Palgrave Micmillan, New York.
  • Davidov, M., Grusec, J.E. (2006). Untangling the links of parental responsiveness to distress and warmth to child outcomes. Child Dev. 77(1),44-58.

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan