Autor:
Domnica Petrovai, Mind Education Health mindeducation.ro

Când şi cum ne exprimăm aprecierea faţă de copil în aşa fel încât să îi susţinem dezvoltarea emoţională şi să îl spijinim în dezvoltarea lui academică? Nevoia copilului este de a se simţi acceptat şi iubit necondiţionat, ceea ce înseamnă că părintele are nevoie să găsească un echilibru între exprimarea aprecierii necondiţionate şi formularea de limite, reguli şi structură în viaţa copilului. Aprecierea necondiţionată din partea părintelui se exprimă prin atenţia, afecţiunea, intimitatea zilnică, indiferent de ceea ce i se întâmplă, de ce face sau nu face copilul. În acest fel, copilul simte că poate conta pe noi, fără frica de respingere, abandon sau neacceptare din partea noastră.  Apreciere nu înseamnă că, eu părinte te evaluez pe tine copilul meu, dacă eşti „bun” sau „rău”, pentru că evaluarea aduce după sine sentimentul ameninţării, pierderii acceptării din partea părintelui. În loc să te „evaluez”, sunt alături de tine în dezvoltarea ta şi apreciez eforturile tale, mă bucur alături de tine când eşti mulțumit  şi te sprijin când îţi este greu sau ai eşuat.

Retragerea afecțiunii, o greșeală frecventă

O greşeală frecventă a părinţilor este retragerea afecţiunii şi aprecierii atunci când copilul are un comportament sau o performanţă nepotrivită, din punctul lui de vedere. Aceasta nu înseamnă însă, că nu îl sprijinim pe copil în a-şi corecta comportamentul sau performanţa, înseamnă că rolul nostru este de a fi alături de el atunci când are de învăţat ceva. Când reacţia lui este nepotrivită, de exemplu, vorbeşte urât cu cineva sau are gesturi neadecvate faţă de cineva (loveşte, înjură) sau nu îşi respectă un angajament sau o responsabilitate (să îşi adune hainele din camera lui sau să îşi facă o temă plictisitoare pentru el), acest lucru nu arată altceva decât că are nevoie de mine ca şi părinte să depăşească acel moment sau să înveţe reacţia potrivită. Eu ca și părinte va trebui să accept disconfortul copilului, să îl învăţ, să îl tolerez şi să îi ofer sprijin în învăţarea reacţiei potrivite. Furia sau frustrarea mea nu îi este de ajutor copilului, mai ales dacă tendinţa mea este să îl pedepsesc, să ţip, să îl critic că nu a făcut bine ce a făcut.

Evitarea reactivității este cheia

Cheia unui comportament adecvat este să nu reacţionăm violent la reacţia copilului, ci să îl ascultăm, să îl observăm pentru a înțelege ce ne transmite de fapt copilul, ce vrea să ne comunice. Când suntem reactivi, pierdem atenţia faţă de el, devenim preocupaţi de propriile noastre gânduri şi emoţii şi reacţia noastră nu mai este în acord cu nevoile copilului din acel moment. Să învăţăm să fim mai prezenţi în momentele în care copilul are un disconfort, e trist, furios, supărat, temător sau dezamăgit, pentru a putea răspunde la nevoia lui. Acesta este un efort al meu ca şi părinte, uneori reuşit, alteori nu. Dar să nu mă descurajez. Să am încredere, cu altă ocazie voi şti că e mai bine să îl ascult şi observ decât să reacţionez, ţinându-i o „predică” sau sancţionându-l fără rost „fără tabletă o săptămână!”. Evitaţi pe cât posibil să îl pedepsiţi pe copil prin exprimarea emoţiilor dumneavoastră „m-ai supărat”, „m-ai dezamăgit”, „am avut încredere în tine şi uite ce ai făcut, sunt furios/ă pe tine”. Dacă starea mea de bine depinde de ce face sau nu face copilul, eu ca şi părinte am o problemă. Copilul nu este responsabil de confortul meu emoţional, el are nevoie de noi în dezvoltarea lui. Părintele se dezvoltă fiind nevoit să răspundă nevoilor emoţionale ale copilului. Nevoile emoţionale ale părintelui sunt împlinite în relaţia de cuplu, partenerul lui este responsabil de satisfacerea nevoilor lui emoţionale, nu copilul.

Apreciază eforturile lui, nu așteptările tale

Aprecierea verbală faţă de copil ar trebui să fie întotdeauna faţă de efortul şi progresele pe care acesta le face şi mai puţin, sau foarte rar, faţă de rezultatele lui. Aşa încurajăm dezvoltarea copilului şi îl învăţăm să tolereze disconfortul şi efortul în situaţii dificile şi scădem riscul apariţiei temerii de eşec. Ca părinte, abordarea corectă pe care va trebui să o avem va avea legătură cu copilul, nu cu nevoile mele ca şi părinte, adică, în loc de „sunt mândru de tine”, apreciere care are legătură cu nevoia mea de a mă simţi bine ca şi părinte, pot exprima „mă bucur să te văd mulţumit de tine, apreciez mult efortul pe care l-ai depus”. În acest mod, copilul înţelege că suntem alături de el şi atunci când greşeşte sau nu ştie sau îi este greu, nu îi va fi teamă că pierde aprecierea noastră şi nu învaţă nesănătos teama de a nu ne dezamăgi sau nevoia de a fi pe placul celorlalţi, ignorându-şi propriile nevoi. Când aprecierea mea este legată de rezultat, copilul învaţă că valoarea şi aprecierea lui este condiţionată şi devine din ce în ce mai atent în a ne mulţumi pe noi, ca şi părinţi, în loc să fie mulţumit de el. Şi să ne simtă pe noi că îi suntem alături în orice situaţie, când este vesel să ne poată împărtăşi bucuria, când este dezamăgit să poată vorbi despre ea, când a avut un eşec sau a greşit faţă de el sau faţă de altcineva să poată vorbi cu noi. Aşa copilul simte că ne pasă de el şi că este apreciat necondiţionat.

Referințe:

Petrovai, D., Petrică, S., Preda, V., Brădişteanu, R., Pentru un copil sănătos emoţional şi social, V& I Integral, Bucureşti, 2012

Petrovai, D., Petrică, S., Cum îi ajutăm pe copii să meargă fericiţi la şcoală? Miniped, Bucureşti, 2013

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan