Autor:
Otilia Mantelers: expert în parenting

Dacă ar fi să ne observăm pe noi, adulții, ce anume facem ori de câte ori simțim ceva neconfortabil, ne-am da seama că facem un gest fizic: fie ne jucăm cu pixul, fie dăm ritmic din picior, fie ne jucăm cu părul, fie ne ducem la frigider sau la dulapul de ciocolată, fie ne deschidem telefonul pe facebook sau ne aprindem o țigară. Acesta este felul nostru de a ne distrage de la a simți emoțiile acelea dureroase, în general. De cele mai multe ori nu conștientizăm momentul în care ne distragem, fiindcă gestul a devenit automat și apare ori de câte ori simțim dureri mai mici sau mai mari.

Și bebelușii și copiii simt emoții mai grele, cercetătorii în neuroștiință arată că încă din viața intrauterină, la 5 luni fătul simte emoțiile de bază cu care se va naște: teama, surpriza, tristețea, furia, bucuria. Astfel, bebelușii trăiesc emoțiile la fel de puternic ca și adulții. Această informație poate ne răspunde la întrebarea pe care mulți dintre noi ne-o punem: „Dar abia s-a născut copilul meu! De ce să plângă? De ce să sufere? Pesemne că ceva nu îi e bine, nu se simte confortabil”. Acestea sunt momentele în care noi le dăm suzetă, sau îi hrănim. Ei bine, alte studii din ultimii 20 de ani au arătat că bebelușii vin pe lume moștenind nu doar trăsăturile fizice ale părinților și bunicilor, ci și bagajul lor de dureri emoționale nevindecate. Acesta este motivul pentru care, deși părintele este foarte empatic cu copilul, acesta poate plânge neconsolat perioade lungi de timp: este felul lui natural de a elibera tensiuni și dureri emoționale. Uneori bebelușul se teme de ceva, alteori se simte nesigur pe atenția noastră sau se scaldă în ea și, cu toate astea nu se simte bine. Societatea ne-a învățat că sentimentele grele trebuie acoperite, reprimate. Natura bebelușului însă, îi arată că modul de a elibera aceste emoții grele este să găsească pe cineva care e un bun ascultător și să îi povestească prin plâns, cât de greu îi este în acel moment.

De aceea, pentru că am fost învățați, din generație în generație, să ascundem și să oprim emoțiile „neplăcute” pe care le simțim, începem să ne distragem și copiii din procesul vindecător de eliberare a emoțiilor. Inițial, bebelușul se opune și încearcă să continue plânsul, fiindcă instinctul lui de eliberare emoțională e bun. La un moment dat, întâmpinând rezistența părintelui, copilul cooperează cu noi și se oprește singur din plâns, fie acceptând suzeta, sau biberonul, fie căutându-și singur o modalitate de a reprima emoțiile, cum ar fi suptul degetului. Așadar, dacă inițial instinctul lui era acela de a se vindeca, acum, datorită temerii noastre de procesul zgomotos de descărcare prin plâns sau tremurat, bebelușul își caută singur o modalitate de distragere de la a simți. Acest lucru însă nu îi este benefic, din cauză că emoțiile acestea nu pleacă nicăieri, ele rămân stocate în amigdală (care este un fel de rezervor din sistemul limbic al creierului care conține amintirile emoționale) și luptă să iasă la lumină.

Un bebeluș care își suge degețelul sau are suzeta în guriță, pare că intră într-o stare pasivă, ochii privesc în gol și pentru o vreme, el nu mai explorează lumea din jurul lui. Ochii lui nu mai arată curiozitatea pentru ce trăiește. Neuroștiința ne arată tot mai mult că inteligența lui se descătușează și sclipește atunci când el e liber să își exprime gândurile și sentimentele. Când el este total. Pe lângă schimbarea de atitudine față de mediul său, suptul degetului și suzeta îngrijorează medicii din cauză că aceste obiceiuri pot duce la schimbarea danturii, a formei guriței, unele studii legându-le chiar de infecțiile de ureche.

Ce putem face când copilul nostru își suge degețelul sau are suzeta în guriță?

Pasul unu ar fi acela de a observa ce sentimente avem noi legat de această dependență a lui. Nu îl ajută să îi luăm suzeta sau să îi scoatem degețelul din gură, mai ales când ne ducem la el stresat de acest lucru. Pasul doi ar fi ca atunci când el este în lumea aceea distantă, să ne conectăm cu el în mod autentic, cu entuziasm și blândețe. Să ne ducem și să îl luăm în brațe, privindu-l în ochi. Să ne minunăm de corpușorul lui frumos. În timp ce noi facem acest lucru, bebelușul va reacționa în unul din următoarele două moduri: fie se va bucura de conectare și va începe să râdă, să se joace cu noi, lăsând la o parte suzeta sau degețelul. Fie se va indigna, dacă sentimentele pe care le acoperă sugând degețelul sau suzeta sunt adânci, din cele de singurătate, tristețe sau teamă. În această situație, atenția oferită de noi îl va face pe bebeluș să simtă acele dureri apăsătoare și să le descarce prin plâns sau criză de furie, sub atenția noastră. Îl ajută să nu o luăm personal, această aparentă respingere a atenției pe care i-o oferim, ci să ascultăm cât putem noi de cald ceea ce simte și ne povestește, spunându-i din când în când: “Uite, tati e aici și te ascultă”, sau “Mami nu pleacă. Văd cât de greu îți este și nu te las singur. Sunt aici cu tine”. Blândețea vocii noastre și prezența noastră fizică reasiguratoare în timp ce îl ținem în brațe sunt cadrul de siguranță în care el își va permite să arunce greul emoțional și va ști că în acest proces el este iubit și nejudecat. Așa putem aborda momentele în care el are suzeta în guriță sau degețelul.

La un moment dat, când vrem să îl ajutăm pe copil să vindece cele mai adânci dureri ale sale, putem începe un “proiect emoțional” cu acesta, așa cum spune Patty Wipfler, fondatoarea Hand in Hand Parenting. Îi putem spune că dorim să îl ajutăm să vindece ceea ce simte el și a adunat în timp și să se bucure de viață, fără degețel sau suzetă, începând de ziua următoare. Indiferent de vârsta copilului, noi îi explicăm fix cu aceste cuvinte. Chiar dacă el nu va înțelege cuvânt cu cuvânt, el va vedea că îl tratăm cu respect și căldură, așa cum merită. Apoi, alegem un moment în perioada următoare, când nu îi dăm suzeta și îi spunem că îl ajutăm să se joace fără ea. Sau că îl ajutăm să adoarmă ținându-ne de mână, în loc să sugă degețelul sau suzeta. Și orice emoție are el acumulată și e grea, pe care el o ținea ascunsă cu suzeta / degețelul, o va elibera atunci, cu noi, plângând și înfuriindu-se pe noi. Acest proces de ascultare a durerii lor îl repetăm în zilele următoare, iar în câteva zile / 2-3 săptămâni (depinde de cât de încărcat emoțional e copilașul) obiceiul va dispărea. Fiindcă emoțiile care îl făcuseră necesar, s-au disipat între timp. Putem face pauze în acest proces de eliberare emoțională, spre exemplu putem ca în unele zile să folosim suzeta, fiindcă ne e nouă greu să ascultăm. E important să ne înconjurăm și noi în această perioadă de suport emoțional, de oameni dragi care să ne asculte și pe noi, cu propriile noastre frici și dureri care ies și ele la iveală în acest proces de vindecare a copilului. Practic, în timp ce se vindecă copilul, ne curățăm și noi de durerile vechi.

 

Bibliografie
Solter, Aletha: The Aware Baby, The Aware Parenting Institute, 2001
Wipfler, Patty: “Crying”, 2005, http://shop.handinhandparenting.org/collections/booklets/products/tantrums-and-indignation

 

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan