Autor:
Sorina Petrica: psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental, Mind Institute

Majoritatea copiilor învaţă să mintă la un moment dat. Învăţarea minciunii cât şi a faptului de a spune adevărul reprezintă o parte firească din procesul natural de dezvoltare a oricărui copil. Copiii spun minciuni din mai multe motive. În funcţie de situaţia şi motivaţia lor, copiii pot minţi pentru:

  • a evita consecinţele negative sau pedepsele,
  • a testa răspunsurile şi reacţiile adulţilor,
  • a atrage atenţia (chiar şi atunci când ei ştiu că adultul ştie adevărul),
  • a manipula adulţii în sensul de a obţine ceea ce le este interzis -„Mama îmi dă voie să mănânc ciocolată”.

Când încep copii să mintă?

Copiii învaţă să spună minciuni în jurul vârstei de trei ani. Acest fenomen se produce în momentul în care copilul achiziţionează teoria minţii şi învaţă că adulţii nu pot citi gândurile altor persoane, iar oferirea informaţiilor false le poate fi de folos pentru a depăşi o situaţie dificilă, aşa cum ei doresc.

Ce favorizează învăţarea minciunii:

– Pedepsele pe care adulţii le aplică atunci când află unele adevăruri despre comportamente sau situaţii nedezirabile – copilul învaţă că minciuna îl scapă de pedeapsă.

– Laudele şi aprecierile pentru comportamente sau poveşti excepţionale prin intensitate, calitate, caracterul inedit sau special – copilul învaţă că exagerarea este o metodă de a obţine atenţia şi aprecierea.

– „Minciunile albe” ale adulţilor – acestea sunt minciuni inofensive spuse cu bune intenţii, de obicei cu scopul de a  proteja emoţiile altei persoane (“A venit pisica şi ţi-a luat jucăria”). Distincţia dintre o minciuna albă şi o minciună adevarată, care este folosită la evitarea pedepsei,  nu este prea evidentă pentru copii.

– Copiii care sunt obişnuiţi să audă minciuni sunt mai  predispuşi să  mintă.

Ce nu intră în categoria minciunilor:

Abilitatea de a imagina scenarii sau poveştile imaginate de copii şi asumarea altor roluri “jocul a pretinde că … este altcineva” sunt două prerechizite importante care îl ajută pe copil să înveţe autoreglarea şi autocontrolul. Acestea trebuie diferenţiate de minciună şi trebuie încurajate. Dacă copilul povesteşte ceva imaginat de el sau se joacă jocul simbolic ”a pretinde că…” este bine să nu deschizi discuţia despre sinceritate. Când spune “sunt Spiderman” cel mai bine este o replică de tipul: “şi care sunt puterile pe care le are personajul tău?”

Ce poţi face pentru a descuraja minciuna:

– Asigură-te că interacţiunea cu copilul tău nu îl sperie pe acesta sau nu îl face să se simtă vinovat –  “Cine a spart cana?”, “De ce nu ai făcut lecţia?” Aceste interacţiuni îl determină să mintă pentru a evita situaţiile neplăcute.

– Permite copilului tău să fie imperfect – să uite, să verse, să spargă, să nu ştie. Când se întâmplă acest lucru ajută-l să se simtă confortabil în a-şi asuma responsabilitatea şi a repara greşeala – “Maria, am văzut că accidentul cu cana care s-a spart. Hai să strângem coiburile / ai nevoie de ajutor să strângi cioburile?”

– Laudă copiii pentru onestitate şi evitaţi sancţionarea greşelilor minore. Copiii nu învaţă valoarea de a spune adevărul prin pedeapsă. Încurajaţi onestitatea şi daţi timp copilului să exerseze pentru a învăţa să spună adevărul.

– Lăudă în mod specific copilul care fac ceva greşit şi vine să spună adevărul “mulţumesc că mi-ai spus adevărul”.

– Vorbeşte despre sinceritatePoţi să spui copilului că apreciezi să ţi se spună adevărul  „Sunt încântată când îmi spui adevărul”. Cărţile sau poveştile care scot în evidenţă importanţa onestităţii sunt instrumente foarte bune prin care copiii pot învăţa care sunt consecinţele minciunii.

Ce să nu faci :

– Nu pedepsi copilul cu respingerea. Expresiile de genul “m-ai dezamăgit,” “m-ai supărat”, “nu mă aşteptam tocmai de la tine de la aşa ceva”. Aceste reacţii îi transmit copilului un mesaj de învăţare despre inadecvarea personală şi nu despre adevăr sau minciună.

– Nu eticheta copilul cu “eşti mincinos”. Aceasta etichetare conduce în timp la acutizarea comportamentului de a spune minciuni (copilul adoptă comportamentele asociate etichetei) şi fenomene de (auto)excludere şi (auto)marginalizare.

Referinţe:

  • Bussey, K. (1999). Children’s categorization and evaluation of different types of lies and truths. Child Development, 70(6), 1338-1347.
  • Broomfield, K., Robinson, E. & Robinson, W. (2002). Children’s understanding about white lies. British Journal of Developmental Psychology, 20, 47-65.
  • Gervais, J., Tremblay, R., Desmarais-Gervais, L., & Vitaro, F. (2000). Children’s persistent lying , gender differences, and disruptive behaviours: A longitudinal perspective. International Journal of Behavioural Development, 24(2), 213-221.
  • Stouthamer-Loeber, M. (1986). Lying as a problem behaviour in children: A review. Clinical Psychology Review, 6, 267-289.
  • Talwar, V., Gordon, H. & Lee, K. (2007). Lying in the elementary school years: Verbal deception and its relation to second-order belief understanding. Developmental Psychychology, 43(3), 804-810.
  • Talwar, V. & Lee, K. (2002). Development of lying to conceal a transgression: Children’s control of expressive behaviour during verbal deception. International Journal of Behavioral Development, 26(5), 436-444.
  • Talway,V., Murphy, S. & Lee, K. (2007). White lie-telling in children for politeness purposes. International Journal of Behavioral Development, 31(1), 1-11.
  • Wangland, P., & Bussey, K. (2005). Factors that facilitate and undermine children’s beliefs about truth telling. Law and Human Behaviour, 29(6), 639-655.
  • Wilson, A., Smith, M., & Ross, H. (2003). The nature and effects of young children’s lies. Social development, 12(1), 21-45.

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan