dreamstime_s_39648089
dreamstime_s_39648089

Orice părinte îşi doreşte să îşi protejeze copilul, dar de multe ori libertatea de mişcare a copilului este îngrădită mult prea mult din această cauză. Cu toţii ne dorim ca ai noştri copii să devină adulţi responsabili, însă unora dintre noi ni se pare că în copilărie ei nu sunt încă apţi pentru asta. Sigur că niciun copil nu poate fi până la capăt responsabil pentru ceea ce face, dar asta nu înseamnă că responsabilitatea nu se poate învăţa încă de la vârste fragede. Altfel cum poţi avea pretenţia ca, undeva aproape de vârsta primei cărţi de identitate, copilul să devină peste noapte responsabil?

Învăţarea responsabilităţii vine la pachet cu încurajarea dezvoltării stimei de sine. Cu cât un copil se va simţi mai important, cu cât va simţi mai mult că ceea ce crede el contează, cu atât îi va fi mai uşor să îşi asume consecinţele faptelor sale. Învăţarea responsabilităţii necesită însă, ca orice proces de învăţare, timp şi exerciţiu. Şi cu cât se începe mai devreme, cu atât mai bine. Încurajarea copilului să facă în fiecare zi acele lucruri ce cad în mod firesc în sarcina lui are acelaşi efect pe termen lung pe care îl are antrenamentul zilnic în viaţa unui sportiv.

Atunci care sunt sarcinile ce revin în mod firesc în sarcina copilului?

  1. Mâncatul. Bebeluşii îşi ţin singuri biberonul (sau după caz, sânul mamei) semn că masa este pentru ei o chestiune activă, nu pasivă. Câteva luni mai târziu, ei vor duce singuri la gură linguriţa cu mâncare sau cana cu apă. Aproape toţi copiii încearcă în mod natural să se hrănească sau să bea apă singuri, iar cei care ajung mai târziu să fie hrăniţi cu linguriţa sunt de regulă cei care nu au fost lăsaţi să facă asta singuri atunci când au  încercat să o facă.  Motivele pentru care copiii nu sunt lăsaţi sau încurajaţi să mănânce singuri ţin de cele mai multe ori de curăţenie. Se murdăresc sau murdăresc în jur. Efectele ambelor situaţii pot fi însă prevenite sau micşorate. Iar erorile (a se citi murdăria) trebuie valorizate aşa cum trebuie: ca reprezentând etape în procesul de învăţare a unei activităţi vitale: mâncatul.
  2. Spălatul. Sigur că nu ne vom aştepta ca un bebeluş să îşi facă baie singur. Însă spălatul pe mâini sau pe dinţi ar trebui să fie activităţi fireşti pentru un copil de doi ani, sau chiar mai puţin. Undeva în jurul vârstei de 3-4 ani, copiii ar trebui să fie capabili să facă duş singuri. Atenţie însă: singuri nu înseamnă neasistaţi, ci doar lăsaţi la facă acele lucruri pe care dezvoltarea lor le permite să o facă.
  3. Îmbrăcatul. În jurul vârstei de un an, un an şi un pic, copiii încep să îşi dorească să se îmbrace singuri, ba chiar îşi exprimă şi preferinţe în legătură cu piesele de îmbrăcăminte. De cele mai multe ori, părinţii preiau atât sarcina îmbrăcatului cât şi a alegerii hainelor. Sigur că acestea trebuie să fie adecvate cu vremea de afară, dar pentru un preşcolar e mai puţin important dacă hainele se asortează sau nu. Pe termen lung e mult mai valoros faptul că opinia lui contează (chiar dacă tu ai alte preferinţe), că a reuşit să îşi încheie singur nasturii (chiar dacă a mai sărit doi-trei) sau că în sfârşit şi-a tras singur şosetele (chiar dacă tu ai fi făcut asta de zece ori mai repede).
  4. Strânsul jucăriilor. Presupun că orice părinte a trăit cel puţin o dată senzaţia neplăcută de a călca în miez de noapte pe o jucărie cu margini deloc prietenoase. Sigur că jucării rătăcite mai rămân pe ici-colo, dar strânsul jucăriilor este una dintre treburile pe care orice copil ar trebui să o deprindă odată cu mersul în picioare, sau chiar mai repede. Unii copii îşi adună de bună voie jucăriile. Alţii, cei mai mulţi, nu au un interes special pentru asta. În acest caz, părintele va trebui să strângă jucăriile împreună cu copilul, până când acesta va fi capabil să o facă singur. Cu siguranţă nu trebuie să avem pretenţia ca un copil să gestioneze singur, de la început, ordinea în camera lui sau în spaţiul de joacă. Dar e foarte bine pentru copil să ştie cât mai curând că orice lucru are locul său, inclusiv jucăriile. Şi că strânsul lor e o sarcină ce revine proprietarului de drept al acestora.
  5. Aşezatul şi strânsul mesei. Participarea la treburile casei (cele uşoare, desigur) nu e pentru copii o corvoadă ci un lucru care, dacă e comunicat aşa cum trebuie, îi va face să se simtă importanţi şi utili. Aşezatul sau strânsul mesei este acel gen de lucru. Iar dacă nu vom învălui acest moment în multă panică, pericolul accidentelor nu e chiar iminent. Copiii au obiceiul de a ne imita gesturile (mimetismul fiind o formă importantă de învăţare), iar dacă noi le vom arăta că facem acest lucru cu grijă şi atenţie, ei se vor strădui să procedeze la fel. Copiii adoră să facă lucruri de oameni mari, iar acesta e unul dintre puţinele pe care chiar îi putem lăsa să îl facă. În grădiniţele Montessori, de exemplu, copiii se servesc singuri cu mâncare din bolul aşezat în mijlocul mesei, iar la sfârşit fiecare îşi clăteşte singur farfuria. Şi fac asta cu toţii, chiar şi cei mai mici.
  6. Ghiozdanul. Am auzit la un moment dat o mamă cu un copil relativ mare care se plângea că odrasla sa o mustră dacă uită să îi pună o carte sau alta în ghiozdan. Mai mult de atât, că i se pare normal la vârsta asta ca sarcina ghiozdanului să cadă pe umerii mamei. Supărarea mamei era desigur îndreptăţită, însă responsabilitatea pentru obiceiul copilului i se datora în totalitate. Nici un copil nu este probabil capabil să îşi facă ghiozdanul singur în primele zile de şcoală. Dar, la fel ca şi strânsul jucăriilor, făcutul ghiozdanului trebuie realizat împreună până când copilul va putea prelua integral acestă sarcină.
  7. Temele. Mulţi dintre părinţi sunt atât de speriaţi de dificultatea sau multitudinea temelor şcolare, încât consideră că cel mai bun lucru este să le rezolve ei înşişi. La prima vedere, soluţia pare una fericită. Copilul merge la şcoală cu toate temele făcute bine, iar părintele nu-şi mai bate capul să implice copilul în rezolvarea lor, câştigând astfel timp şi pentru alte activităţi. Sigur că e mult mai simplu să faci un lucru de unul singur decât împreună cu copilul, însă rezolvarea temelor şcolare este exclusiv sarcina copilului. Da, e normal să îl ajuţi dacă e cazul, dar nu şi să preiei integral rezolvarea temelor. Altfel copilul va considera, în mod firesc şi logic, că tu eşti cel care trebuie să rezolve temele, iar în timp va rămâne şi cu goluri în educaţia şcolară. E preferabil să se ducă la şcoală cu temele parţial făcute şi să caute acolo răspunsurile pe care nu le-a găsit singur acasă, decât să rămână cu impresia că nu el este cel care trebuie să găsească soluţiile.

Copiii se simt importanţi atunci când au ceva concret de făcut. Mulţi părinţi pleacă în mod eronat de la premisa că timpul copilăriei trebuie să fie dedicat prioritar jocului şi că treburile sunt exclusiv ale celor mari.  Studiile au demonstrat însă că stima de sine a copilului este direct legată de încrederea în propria capacitate de a face lucruri, de a găsi soluţii, de a rezolva situații pe măsura lui. Responsabilitatea, automonia, capacitatea de a alege şi de a lua decizii se învaţă încet-încet încă din copilărie, pentru a putea fi practicate şi aplicate cu succes în timpul vieţii de adult.

 

Bibliografie utilă:
  • Jody Johnson Pawel, The parent’s Toolshop
  • Alfie Kohn, Parenting necondiţionat
  • Gail Reichlin, Caroline Winkler, Ghid de buzunar pentru părinţi
  • Paola di Pietro, Copilul meu merge la şcoală

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan