dreamstime_s_15793245
dreamstime_s_15793245

De când celebra metodă de educaţie RIE a început să-şi arate limitele, iar Suedia, considerată până nu de mult paradisul copilăriei, a devenit ţara adolescenţilor suicidari şi a tinerilor neintegraţi social, părinţii şi specialiştii în educaţie din toată lumea au început să reevalueze modelul tradiţional de educaţie. Şi pentru că extremele de orice culoare, politică sau socială, generează la rândul lor alte extreme, specialiştii în educaţie ne indică cu argumente tot mai convingătoare calea de mijloc.

Limitele modelului tradiţional

Modelul tradiţional de creştere a copiilor şi-a dovedit de mult limitele. De ce? Pentru că este un model în care părintele deţine controlul şi puterea, le impune asupra copilului dictatorial, iar metodele de corecţie şi disciplinare includ adesea violenţe fizice sau verbale, pedepse, ameninţări, şantaj. De la ”eu am fost ca tine, tu ca mine, nu” şi până la „eu te-am făcut, eu te omor” (încă prea des auzit în România de azi) diferenţele sunt doar de grad, iar imaginea pe care o are părintele în ochii copilului este una de monarh absolut.

Ce i se cere practic copilului în acest model de educaţie? Un singur lucru: să se supună. Şi, ca un corolar, să fie cuminte, însă definiţia termenului „cuminte” variază foarte mult de la ogradă la ogradă sau chiar dela zi la zi, în funcţie de la starea de spirit a părintelui. Unicul scop al vieţii copilului pare a fi acela de satisfacere a dorinţelor părintelui, de a perpetua modul de viaţă al acestuia şi, în ultimă instanţă, de a-i aduce părintelui o cană de apă la bătrâneţe. Iar dacă ne gândim că familia este prima formă de organizare socială pe care o experimentează copilului, este limpede că modelul de comportament deprins acasă este unul care se va continua în viaţa de adult în toate relaţiile, de la cele familiale, de prietenie până la cele profesionale. Dincolo de gravele tulburări de personalitate sau de afecţiunile psihice pe care le poate induce acest model educaţional, copilul crescut astfel va fi cel mai probabil fie un supus total, care se va simţi în siguranţă doar în prezenţa cuiva puternic şi autoritar (nevoie pe care cel mai adesea şi-o rezolvă prin alegerea unui partener de viaţă ce se înscrie în acest tipar, prin alegerea unei profesii în care va trebui să se subordoneze), fie va tinde să devină el însuşi un autocrat, oferind mai departe anturajului şi familiei ceea ce a primit în copilărie.  Dacă luăm în calcul faptul că, în zilele noastre, un adult adaptat şi integrat social este unul capabil să ia decizii dar şi să lucreze în echipă, având un tip de gândire flexibil şi cultivând relaţii empatice cu cei din jur, este clar că tiparul educaţional cu  părintele autocrat în rol principal nu are cum să producă adulţi independenţi şi responsabili.

Utopia numită RIE

La polul complet opus se află metoda RIE (Resources for Infant Educarers ). Aceasta a intrat în scenă în anii 1978, când educatoarea de origine ungară Magda Gerber a lansat ideea că respectul dintre părinte şi copil este suficient pentru a rezolva problema disciplinei şi a fost readusă în discuţie în 2013, odată cu apariţia volumului  „Baby knows best” de Deborah Carlisle Solomon (director executiv al centrului RIE din SUA). În metoda RIE, copiii sunt văzuţi ca indivizi independenţi, cu personalitate şi opinii proprii, capabili să decidă singuri pentru ei. Copilul crescut după această metodă are o libertate foarte mare, îşi alege singur ceea ce are de făcut, de la orarul de studiu şi până la ora şi meniul mesei. Copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, în ideea că fiecare este creativ, talentat şi bun în felul său. Iar atunci când intervine un conflict, copilului i se explică calm şi clar cum este bine să procedeze. În Suedia această metodă de educaţie a devenit oficială, practicându-se în mod exclusiv în toate instituţiile de învăţământ prin care trece copilul. Interdicţia (altminteri, firească) de a agresa copilul fizic sau verbal este dublată de un control activ al asociaţiilor de protecţie a copilului. Noţiunea de disciplină practic nu există, ea fiind considerată inutilă într-o lume în care respectul stă la baza oricărei interacţiuni şi în care impunerea oricărui lucru ce contravine voinţei copilului este considerată o formă de molestare.    Toate sunt bune şi frumoase în teorie, dar practica duce de multe ori la situaţii care frizează absurdul: de la copii care decid singuri să nu facă diverse investigaţii medicale programate de părinţi cu grijă şi eventual cu mult timp în urmă, care refuză o internare (iar consecinţele sunt uneori tragice) şi până la părinţi acuzaţi de agresiune fizică de către propriile odrasle, situaţie în care prezumţia de nevinovăţie se aplică automat copilului (care este luat de la domiciliu până la stabilirea nevinovăţiei părintelui). Şi pentru că toate astea ar putea părea doar nişte mici neplăceri într-o lume aproape perfectă, statisticile naţionale vin să confirme îndoielile scepticilor: tot mai mulţi adolescenţi suedezi suferă de tulburări de anxietate, iar numărul tentativelor de sinucidere sau al automutilărilor a crescut dramatic.

Anarhia în educaţie

Urania Cremene, trainer specializat în parenting, explică într-un interviu cum s-a ajuns aici: „Copiii crescuţi astfel (n.r. prin metoda RIE) sunt lipsiţi de încredere în ei înşişi şi în adulţii din jurul lor, se simt abandonaţi, nu ştiu să gândească soluţii şi să ia decizii, sunt purtaţi prin viaţă de ego şi sunt lipsiţi nu numai de responsabilitate, dar şi de empatie. Devin goi pe dinăuntru şi socializează greu.” Tratarea copilului ca pe un egal al adultului a dus treptat nu doar la distrugerea ierarhiei familiale, dar şi la imposibilitatea integrării tinerilor crescuţi astfel într-o ierarhie socială oarecare.

Frank Furedi, profesor emerit la Universitatea din Kent, este de părere că principala grijă a părintelui nu trebuie să se rezume la ceea ce se li întâmplă copiilor în prezent, ci să se focuseze în primul rând pe ceea ce vor fi aceştia ca adulţi. Stigmatizarea pedepsirii copiilor s-a transformat în teama de a disciplina, iar de aici până la anarhie în educaţie mai e doar un pas. Adolescentul care astăzi refuză să se supună cerinţelor profesorilor, mâine va deveni un adult care nu-şi găseşte niciunde locul. Poate doar într-o societate utopică, în care fiecare îşi guvernează după bunul plac insula personală.

Calea de mijloc

David Eberhard, psihiatru şi autor de succes în Suedia, la rândul său tatăl a şase copii, restabileşte ordinea în cartea „Cum au preluat copiii puterea”. Ideea principală a cărţii se poate rezuma într-o propoziţie succintă: părinţii trebuie să îşi pregătească copiii pentru viaţa de adult şi, din păcate, după o copilărie în care nu ţi se refuză nimic, este destul de greu să nu fii dezamăgit de viaţă. „Să spui nu unui copil nu e acelaşi lucru cu a bate un copil,” afirmă Eberhard în cartea sa. „Părinţii ar trebui să se comporte ca părinţi, nu ca cei mai buni prieteni ai copiilor”, conchide acesta.

Cu siguranţă nu trebuie să fii nici pedagog şi nici psihoterapeut pentru a înţelege că un copil nu are cum să fie egalul unui adult. După cum nu ai nevoie de studii de specialitate pentru a înţelege că pedeapsa, critica şi reproşul nu pot fi metode constructive de disciplinare şi educaţie. Atunci în ce constă calea de mijloc în educaţie? Tratarea copilului cu respect, dar un respect bine aşezat, în care implicarea, responsabilizarea şi condiţionarea copilului în raport cu norme şi reguli sunt cărămizi aşezate la temelia viitoarei vieţi de adult. Copilul nu trebuie tratat fără respect, dar nici ca un adult format, cu un sistem de valori deja definit, punctează Eberhard.

Bibliografie utilă:

Urania Cremene, inteviu, http://www.itsybitsy.ro/stiluri-parentale-ce-fel-de-parinte-esti/#sthash.Y7ii7tfp.dpuf

David Eberhard, How Children took Power (Cum au preluat copii puterea)

http://www.telegraph.co.uk/women/mother-tongue/10636279/Have-Swedens-permissive-parents-given-birth-to-a-generation-of-monsters.html

https://ro.stiri.yahoo.com/educa%C5%A3ia-parental%C4%83-centrat%C4%83-pe-libertatea-copilului-poate-na%C5%9Fte-%E2%80%9Emon%C5%9Ftri%E2%80%9D-105606261.html

http://adevarul.ro/life-style/parinti/modelul-suedez-educare-copiilor-oftica-britanicilor-dilema-parintelui-roman-1_5300bc16c7b855ff5663ad98/index.html

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan