Autor:
Otilia Mantelers: expert în parenting

Ființa umană se naște cu șase emoții de bază: tristețea, bucuria, teama, dezgustul, surpriza și furia. Toate emoțiile acestea au fost transmise din generație în generație, ca pe o moștenire importantă de care avem nevoie să supraviețuim. Implicit, copilul se naște cu ele. Acest lucru e util de știut pentru noi, părinții, fiindcă astfel putem înțelege emoțiile mai dificil de acceptat la copii, care de cele mai multe ori sunt tristețea, teama și furia.

A-l ajuta pe copil să-și înțeleagă emoțiile începe prin a i le accepta. Voi da un exemplu cu teama. Dacă copilul spune că îi e frică să intre în cameră fără lumina aprinsă, fiindcă e un lup în dulap, a-i spune că nu are de ce să-i fie teamă și că nu e niciun lup acolo înseamnă a-i invalida teama și, implicit a-i da mesajul că e ceva în neregulă cu el, dacă vede un lup în dulap. Ceea ce îl ajută pe copil este să îi spunem pe un ton relaxat: “Da, înțeleg că poate să îți fie teamă să intri în camera aceea întunecoasă. Ai zis că e un lup aici? Ia hai să mergem să îl gonim! Sau să-l aruncăm în stradă! Sau ce vrei să facem cu el? “Dacă i-am minimiza teama, zicându-i “hai nu fii prostuț, nu ai de ce să-ți fie frică! Nu e niciun lup aici!“ Copilul poate să se simtă neadecvat, să creadă că e ceva în neregulă cu el, că-i este teamă de întuneric. Însă validându-i-o, copilul se simte acceptat.

Și emoția de furie e important să i-o acceptăm copilului, oricât de greu ne-ar fi. Spre exemplu, dacă fratele mai mare vrea să își lovească sora mai mică, eu îl pot opri spunându-i: “Da, ești furios pe sora ta. Cred că te poate enerva uneori. E OK să simți că nu o mai suporți! Dar nu te pot lăsa să o lovești. Asta nu. Hai să mergem într-o cameră separată și spune-mi tot ce simți în momentul ăsta față de surioara ta. Arată-mi cu o păpușă!”

Orice emoție are și o latură fizică, în corpul uman. Îl putem întreba pe copil unde simte acea furie, teamă sau bucurie în corp: în burtică, în coșul pieptului, în mâini, în picioare, în gât, la tâmple etc. Acest lucru îl face să se detașeze un pic de tumultul pe care emoția îl creează în creier și îl ajută să își simtă corpul. Apoi îl putem ruga să pună mânuța pe acea parte a corpului unde el simte emoția și să o simtă acolo, să se concentreze asupra ei și să îi dea dragoste, cum le zic eu copiilor mei.

De asemenea, desenele reprezintă un instrument terapeutic care îi ajută mult pe copii să-și înțeleagă emoțiile. O dată am rugat-o pe fetița mea să își deseneze teama de a merge la grădiniță, deci de a se separa de părinți. A desenat-o ca pe o inimă roșie. Apoi a luat desenul cu ea la grădiniță și l-a arătat la toată lumea. Era mândră de desenul ei și părea bucuroasă că îi dă de capăt fricii. Prin desen, copilul cumva devine observator al propriilor trăiri și le înțelege mai ușor.

Un alt mod de a-l ajuta pe copil să se accepte pe sine și lumea lui emoțională sunt poveștile terapeutice, pe care le putem citi sau povesti copiilor, îmbinate cu jocul cu păpușele de pluș sau cu orice alte jucării. Orice întâmplare dificilă prin care trece un copil poate fi povestită de părinte cu ajutorul păpușilor. Spre exemplu, Anna fetița mea mijlocie s-a simțit o dată exclusă de niște prietene de la bloc care își spuneau secrete, iar pe ea nu o primeau în grupul lor. După ce mi-a povestit, am întrebat-o dacă ar vrea să fac un joc de-a secretele. A zis că da. Și am luat mai multe animăluțe de pluș pe care le-am făcut să își spună secrete. Mai întâi erau două. Apoi venea al treilea animăluț care voia să afle secretul. În acel moment, o întrebam pe Anna dacă vrea ca cele două să-i dezvăluie și lui secretul. Anna voia. În acest joc, oferindu-i animăluțului al treilea șansa de a afla taina, Anna, de fapt, își vindeca durerea ei proprie că nu fusese inclusă în grup de către prietenele ei. Joculețele acestea, care seamănă cu teatrul de păpuși, îi ajută pe copii foarte bine să își deslușească viața emoțională, fiindcă ele activează simultan ambele emisfere ale creierului: pe cea dreaptă, care procesează emoțiile și pe cea stângă, care procesează logica faptelor. Și, atunci când ambele emisfere ale creierului funcționează simultan, copiii își integrează o experiență de viață atât din punct de vedere emoțional, cât și rațional.

În final, ajută foarte mult să povestim cu ei despre episoade emoționale la care copiii noștri au asistat fie în parc, fie la grădiniță sau la școală. Important este să nu ne dăm noi primii cu părerea, ci să-i întrebăm cum a fost experiența aceea pentru ei? Să ne povestească ei cum au văzut situația de conflict. Fiindcă acest lucru arată respect față de opinia copilului și ascultându-l, îi dăm posibilitatea să își pună ordine în gânduri.

Referințe:

Siegel, D., Hatrzel, M., Parentaj sensibil și intelligent – Să ne înțelegem mai adânc pe noi înșine ca să putem crește copii fericiți, Editura Herald, 2014

Cohen, L. J., Rețete împotriva îngrijorării – O abordare prin joc a anxietății copiilor, Editura Trei, 2014

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan