dreamstime_s_5605842
dreamstime_s_5605842
Autor:
Domnica Petrovai, Mind Education Health mindeducation.ro

Încrederea copilului se dezvoltă atunci când în relaţia cu părintele copilul simte şi trăieşte acceptarea şi dragostea necondiţionată, când are o atitudine sănătoasă în legătură cu eşecul şi când acceptă provocările experienţelor noi, necunoscute şi învaţă să rezolve probleme noi. O relaţie de ataşament sigură, în care copilul ştie şi simte că poate conta pe sprijinul părintelui în orice situaţie, că găseşte alinare în părinte atunci când are un disconfort şi că atunci când are nevoie de părinte acesta este disponibil şi accesibil, este baza încrederii pe care o are copilul în el. Aşa învaţă că este demn de a fi iubit necondiţionat, că este valoros şi acceptat şi că este susţinut în explorarea lumii înconjurătoare. Emoţia de bucurie pe care părintele o are când îl vede pe copil este pentru acesta o dovadă de încredere şi iubire „sunt valoros şi iubit pentru ceea ce sunt!”.

Modul în care părintele reacţionează când copilul are o dificultate sau eşec este de asemenea relevant pentru susţinerea dezvoltării încrederii, pentru că ceea ce are nevoie copilul este un sprijin necondiţionat, să fii alături de el în experienţele lui de viaţă. Părintele este responsabil să-l valideze necondiţionat pe copil şi în acelaşi timp să îl sprijine în procesul de schimbare şi dezvoltare. Pentru acest lucru este nevoie să îl ajutăm pe copil să tolereze disconfortul asociat cu noul sau eşecul pentru a merge mai departe, pentru a nu renunţa la explorare, la învăţare.

Teama de nou, semn al lipsei de încredere

Responsabilitatea părintelui este de a crea acele contexte de viaţă de explorare a noului în urma cărora copilul învaţă pas cu pas că poate să facă faţă noului, că noul nu reprezintă o ameninţare sau pericol pentru el, chiar dacă încă nu ştie cum se va descurca. Învaţă-l să tolereze disconfortul pe care îl avem mulţi dintre noi când suntem confruntaţi cu o situaţie cu care nu ne-am mai întâlnit până atunci. Învaţă-l să nu răspundă la nou sau schimbare cu evitare sau amânare şi să perceapă noul ca o oportunitate de a avea experienţe interesante, să aibă o atitudine bazată pe curiozitate faţă de nou. Fiecare experienţă nouă îi va întări sentimentul de încredere că face faţă, că poate rezolva probleme noi, că se simte bine având experienţe noi. Când copilul învaţă ceva ce iniţial i se părea ca fiind dificil şi tendinţa ar fi fost de evitare sau amânare, atunci este un moment de încredere pentru el, de mulţumire de sine.

Ceea ce subminează încrederea în copil este critica, controlul, luarea deciziilor în locul lui sau reacţiile negative la adresa alegerilor lui. Aprecierea lui pentru rezultatele şcolare şi nu pentru efortul şi progresele lui, ignorarea şi lipsa de apreciere pentru acele comportamente şi performanţe pozitive zilnice care par „normale” pentru părinte şi pentru care nu consideră că copilul „merită” apreciat, hiperprotecţia şi grija excesivă, duc la scăderea încrederii şi la sentimentul că „nu mă pot descurca”, „nu sunt demn de încredere”, „nu sunt suficient de bun”.

Cum afectează critica încrederea?

În primul rând, copilul învaţă că valoarea lui este condiţionată de performanţele sau comportamentul său ceea ce duce la teama de eşec. Când reacţiile părinţilor sunt de critică sau ignorare a efortului şi progresului, copilul, ori de câte ori încearcă ceva nou, anticipează reacţiile negative din partea părinţilor (critica sau ignorarea) şi se simte respins. În consecinţă, copilul evită implicarea în sarcini noi sau le realizează cu mare efort emoţional şi dezvoltă o sensibilitate la critică şi greşeală. Chiar şi situaţiile neutre sau ambigue devin pentru el ameninţătoare şi cu o mare probabilitate de eşec şi respingere. Acesta ajunge să reacţioneze emoţional aproape la orice i se pare că semnifică o respingere, cum ar fi emoţia de disconfort a părintelui. Dacă părintele sau oricine altcineva reacţionează cu „supărare” pentru că este nemulţumit de ceea ce a făcut, copilul trăieşte frica de respingere şi învaţă despre sine că „nu sunt suficient de bun”, „că sunt inferior sau rău”, „dacă nu aş greşi sau aş fi perfect aş fi acceptat şi iubit”. Ce consecinţă are trăirea acestei frici? Ori se blochează şi nu face nimic, ori ripostează şi el agresiv respingându-i pe ceilalţi, ori evită şi se închide în el ca formă de apărare. Copilul care este respins şi a învăţat frica de respingere va respinge şi el la rândul lui, ceea ce creează un cerc vicios pentru că se îndepărtează de aprecierea şi feedback-ul pozitiv al celor care îl valorizează. Un copil care a învăţat frica de respingere va fi uşor controlat de ceilalţi şi îi va fi greu să formuleze limite fără să fie agresiv, adică să respingă la rândul lui. Aceste reacţii îl ţin departe de experienţele noi care l-ar fi putut ajuta sa simtă că este valoros şi capabil. Relaţiile cu ceilalţi şi cu experienţele noi devin surse de ameninţare şi pericol datorită anticipării respingerii. Cum îşi poate depăşi copilul frica de respingere? Inițiind relații noi, având expriențe noi de viață, copilul devine mai încrezător în propriile sale acțiuni.

Încrederea în sine este urmarea a ceea ce facem, a experienţelor noastre reale de viaţă şi copilul are nevoie de noi să îi fim alături cu acceptare, afecţiune şi îndrumare, grijă şi protecţie.

Referințe:

Petrovai, D., Petrică, S., Preda, V., Brădişteanu, R., Pentru un copil sănătos emoţional şi social, V& I Integral. Bucureşti, 2012

Petrovai, D., Petrică, S., Cum îi ajutăm pe copii să meargă fericiţi la şcoală?, Miniped, Bucureşti, 2013

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan