Autor:
Otilia Mantelers: expert în parenting

Empatia și iertarea sunt două dintre cele mai înalte valori pe care le poate simți și dărui ființa
umană – de aceea eu știu că majoritatea părinților își doresc ca și copiii lor să le poată avea, să
le manifeste față de cei din jurul lor.

Ce este empatia? Poate un copil să o simtă?

Empatia este abilitatea de a ne concentra atenția pe o altă persoană, punând în fundal ce simțim
noi în acel moment și de a ne imagina cum ar fi să fim noi în locul acelei persoane. Ce am simți
noi, dacă am fi ea. De cele mai multe ori, în urma acestui exercițiu de imaginație, începem să
simțim compasiune față de acea persoană. Tot acest proces descris aici înseamnă empatia.

Observăm că empatia are două părți: acest role-play, pe de o parte – care e dat de funcționarea
cortexului prefrontal (partea de creier care guvernează gândirea și rațiunea) și compasiunea, pe
de cealaltă parte – care e simțită cu sistemul limbic (sălașul emoțiilor).

Da, un copil o poate simți încă de la cele mai mici vârste, însă intensitatea ei și abilitatea de a o
manifesta cresc pe măsură ce se dezvoltă cortexul prefrontal, care, spun cercetătorii în
neuroștiință, se maturizează la 21-24 de ani. Emoția de compasiune care apare după exercițiul
de punere în locul celuilalt, o simte încă de mic, fiindcă emoțiile copiilor sunt la fel de intense ca
cele ale adulților.

Dacă empatia mi-a fost mai ușor să o descriu, iertarea îmi este un pic mai greu – asta fiindcă am
crescut, ca majoritatea dintre noi, cu ideea religioasă că trebuie să iertăm pe cel care a greșit
față de noi. Imediat și, dacă se poate, să și uităm ce s-a întâmplat. Cred că iertarea presupune
că atunci când cineva te-a rănit, să nu rămâi supărat pe el. Sincer, nu cred în vorba populară că
dacă nu uiți, nu ierți cu adevărat. Uitarea nu se întâmplă în creier fiindcă îi dau eu o comandă. Eu
cred, mai degrabă, că iertarea are loc dacă înainte de a face pace cu persoana care m-a rănit,
îmi procesez propria durere, o retrăiesc cu cineva drag și apropiat care știe să îmi asculte
emoțiile și să aibă empatie față de mine și eliberez acea durere. Abia după aceea pot avea iar o
relație autentică cu acea persoană și, deci, am iertat-o!

Eu cred că toți copiii sunt capabili de a simți empatia și iertarea. Cu condiția ca propriie lor emoții
și dureri să fie ascultate mai întâi. Când sistemul lor limbic s-a eliberat de o parte din tensiunile
emoționale, atunci se face loc pentru generozitate și dăruire. Eu nu cred în lecțiile de moralitate
ținute copiilor, în care le spunem că e bine să fie empatici și să ierte, fiindcă acest lucru doar
pune presiune pe ei să simtă ceva ce nu pot uneori.

Eu cred în modelul pe care îl arătăm noi copiilor legat de empatie și iertare: ce facem atunci când
cineva ne-a rănit? Cum gestionăm și eliberăm emoțiile noastre legate de acea persoană și
durerea pe care o simțim? Cum ne reapropiem de acea persoană – asta dacă decidem să o mai
facem? Apoi, le povestim copiilor, cât mai simplificat, tot acest proces prin care am trecut noi și
cum am ajuns la iertare. Legat de empatie, copiii văd ori de câte ori o simțim față de ei, mai ales.

Iar un copil care primește empatie și pentru comportamentele cele mai nerezonabile (ca atunci
când își lovește frățiorul, spre exemplu), o va învăța automat! Este cumva legea firii: poți să
dăruiești mult mai ușor, când primești!

Voi da două exemple. O dată, eram în IKEA și Anna, fetița mea mijlocie care atunci avea 5 ani, a
văzut un băiețel care se speriase de o păpușă neagră și țipa. Am văzut din privirea Annei că
empatiza cu el (probabil fiindcă și ea trecuse prin așa ceva, și știm că empatizăm mult mai ușor
cu ceva ce ne este familiar) și că vrea să facă ceva. S-a dus lângă el și s-a prefăcut că și ea se
sperie de păpușă. Băiețelul a început instant să râdă. Apoi Anna a început să trântească păpușa
pe jos și să facă „Au, au!” la care băiețelul iar a început să râdă. Așa își manifestă copiii empatia,
e important să observăm aceste momente înălțătoare, fiindcă copiii folosesc mai puțin cuvintele
pentru a-și manifesta empatia, la ei faptele vorbesc mai mult.

Altă dată, Anna s-a supărat pe Kimmy, sora ei mai mică, dar și pe mine, fiindcă nu i-am protejat
intimitatea cu o prietenă de-a ei, lăsând-o pe Kimmy să se amestece în joaca lor. Mi-a reproșat
că sunt o mamă rea, a zis despre sora ei că e cea mai rea de pe pământ, că nu o să o ierte
niciodată pentru ceea ce a făcut și că nu o să o mai lase niciodată să se joace cu vreo prietenă
de-a ei. Nu m-am speriat de intensitatea cuvintelor ei, m-am concentrat pe emoțiile pe care le
simțea, le-am ascultat. În aceeași zi, după plânsul vindecător pe care l-a avut cu mine, Anna s-a
jucat atât cu prietena ei, cât și cu Kimmy. Am văzut că Anna ne-a iertat și pe mine, și pe Kimmy,
chiar dacă nu a spus-o și în cuvinte! Fiindcă, așa cum spuneam, copiii nu au nevoie de vorbe
pentru a-și manifesta iertarea: la ei, faptele vorbesc!

 

Referințe:

Wipfler, Patty – Listening to Children booklets set, http://shop.handinhandparenting.org/collections/booklets/products/listening-to-children-booklet-set

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan