dreamstimesmall_37896910.jpg
dreamstimesmall_37896910.jpg
Autor:
Otilia Mantelers: expert în parenting

Când am devenit părinți, cu toții ne-am jurat că nu o să țipăm la copiii noștri, că o să putem să ne controlăm furia pe care o simțim – asta fiindcă știm cât de tare ne speriam de emoțiile viscerale ale părinților noștri atunci când eram copii. Apoi, am devenit părinți și, pe măsură ce copiii noștri au început să crească, am observat că și noi ne înfuriem tot mai tare și țipăm la ei. Apoi am văzut că ieșirile noastre sunt urmate de un sentiment tare apăsător de vinovăție și de părere de rău că i-am speriat pe copii. Și am început să ne întrebăm de ce nu reușim să ne controlăm? De ce nu reușim să ne amintim niște tehnici pe care cu toții le-am auzit, gen: numără în gând până la 10, amintește-ți ce norocos ești că îi ai pe copiii ăștia în viața ta? Chiar așa, de ce ne e greu să ne controlăm furia?

Înainte de a răspunde la întrebarea asta, aș vrea să povestesc că aproximativ 90% din emoțiile pe care le trăim în prezent sunt emoții vechi. Practic, retrăim emoții din trecut care au fost stocate într-o părticică de creier care se numește amigdală – lăcașul amintirilor emoționale. Așadar, furia pe care o trăim în relația cu copiii noștri este în cea mai mare parte una veche, care provine din nenumărate întâmplări din copilăria noastră în care nu ni s-a permis să simțim furia și nici să ne-o manifestăm.

Acum câțiva ani, le-am explicat copiilor mei de ce țip eu la ei. Le-am spus că nu e vina lor că eu țip și că ei nu merită să mă înfurii pe ei în felul ăsta. Le-am desenat un creier uman împărțit în multe sertărașe și le-am zis ca în multe din sertărașele astea eu am închise niște întâmplări din copilăria mea, care mie nu mi-au plăcut și m-au lăsat cu sentimentul că nu sunt un copil valoros. Că nu sunt importantă. Și că atunci când unii oameni, adulți sau copii m-au făcut să mă simt neînsemnată, nu am avut curajul să mă revolt și să țip la ei zicându-le: “Taci! Eu nu merit aceste cuvinte! Nu mai vorbi cu mine pe tonul ăsta! Nu mai țipa la mine!” Și fiindcă atunci nu am știut și nu mi s-a permis să mă revolt, am închis toate aceste reacții naturale de apărare, toată furia și teama și revolta mea de copil, în sertărașe imaginare, pe care ani întregi le-am ferecat bine de tot. Iar acum ca părinte, dacă sunt obosită sau cu multe nevoi nesatisfăcute, creierul meu nu mai reușește să țină emoțiile mele vechi închise cu lacătul. Iar în momentul în care copilul meu nu vrea să coopereze și să facă ce vreau eu (spre exemplu să meargă la culcare sau să se spele pe dinți sau să își facă temele), atunci se deschid sertarele și ies emoțiile mele vechi la suprafață, însă nu îndreptate către persoanele care m-au nedreptățit când eram fetiță, ci către proprii mei copii.

După ce le-am explicat de ce îmi e greu să mă stăpânesc, le-am povestit și că am nevoie de ajutor, ca să pot să eliberez emoțiile din sertărașe alături de un adult care mă înțelege și mă acceptă așa cum sunt. Le-am povestit că făceam terapie și primeam ajutor și că pornisem pe drumul vindecării. După ce am făcut terapie, am învățat un instrument de ascultare vindecătoare de la o organizație minunată, cu care m-am și certificat ulterior, Hand in Hand Parenting, instrument care se numește listening partenership (LP). Cruciale în procesul de listening sunt retrăirea unei experiențe trecute, apoi descărcarea emoțiilor vechi prin mecanismele noastre naturale de plâns, râs, tremurat, transpirat, căscat, oftat, țipat și strigat. Spre exemplu, durerea mea legată de teama pe care o simțeam când bunicul meu țipa la mine am vindecat-o (nu total, sunt sigură), povestind cu cel care mă asculta secvențe reale din copilărie, descriind amănunte și, cel mai important, retrăindu-le. Revoltându-mă acum pentru ceea ce nu m-am revoltat atunci. Plângând de mama focului. Pentru mine, acesta e procesul natural al vindecării: ascultare plină de iubire și înțelegere din partea unui partener (pentru care și eu fac același lucru), care mă ajută să retrăiesc și să descarc emoții vechi.

Așadar, pentru a ne gestiona furia în relația cu copiii noștri, important este să o eliberăm și nu să o ferecăm și mai tare într-un sertăraș. O putem elibera prin terapie, povestind cu cineva drag, care știe să ne asculte despre suferințele trecute, rugându-ne, făcând meditație – acestea sunt doar câteva căi vindecătoare – mai sunt multe altele, eu le-am scris aici pe cele pe care le-am aprofundat și experimentat personal în relația cu părinții pe care îi consiliez.

Ca o concluzie, mi se pare foarte important să transmit părinților că nu e vina lor că țipă: sunt rănile vechi, care ne dor și care ne fac să țipăm. Aș vrea să iau de pe umerii părinților povara vinovăției, care nu folosește la nimic și care stă în calea unei relații autentice cu copiii. Însă cred că ne ajută tare mult să știm că ne putem vindeca de durerile trecute. Eliberând emoțiile vechi ale copilăriei, ne vindecăm rănile și nu mai rămâne atâta furie veche în relația cu copiii. Rămâne multă răbdare, conectare, joacă, acceptare și iubire.

Referințe:

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan