dreamstime_s_13021856
dreamstime_s_13021856

Apariția celui de-al doilea copil în familie vine deseori cu o temere întemeiată a părinților legată de reacția fratelui mai mare: va reuși să accepte competiția, va fi nefericit și gelos sau va fi un frate prietenos și protectiv? E adevărat, gelozia și frustrarea  apar mai ales atunci când părinții încearcă să-și responsabilizeze prea mult copilul mai mare  (”Nu puteam să fac nimic în copilărie, mereu trebuia să am grijă de sora mea”,  îmi povestea un prieten), când îi țin la nesfârșit partea celui mic ”pentru că e mai mic” sau când insistă să își trateze copiii în mod egal, uneori până la absurd, ignorând nevoile specifice ale celui mai mare în raport cu mezinul. Totuși, pshilologii o spun clar: ceea ce simte fratele mai mare la apariția pe lume a celui mai mic este similar cu ceea ce ar simți soția în momentul în care soțul ar aduce acasă o a doua nevastă și i-ar spune răspicat că de azi înainte totul se va împărți la doi.

Privind lucrurile din această perspectivă, disputele dintre frați apar drept cel mai normal lucru din lume, oricât de mult i-ar exaspera asta pe părinți. Importantă este, pe de o parte, gestionarea corectă a acestor conflicte și valorizarea părții pozitive din existența acestora, pe de alta. Cum adică partea pozitivă, veți spune? Ce poate fi bun în faptul că frații se ceartă la nesfărșit? Cei mai mulți dintre părinți încearcă să își convingă copiii să renunțe pentru totdeauna la ceartă, ceea ce nu este numai imposibil, dar și utopic. Hai să privim dincolo de cauzele specifice: frații nu se ceartă doar pentru o jucărie, o carte, un desen animat. Frații se ceartă pentru că fiecare încearcă să obțină cât mai mult pentru sine, iar disputele reprezintă un mod simplu și la îndemână de a-i învăța negocierea.

Ca părinți le cerem copiilor să fie aproape mereu liniștiți și ascultători. În același timp, dacă suntem întrebați, ne-am dori ca ei să devină niște adulți capabili să își susțină punctul de vedere, să negocieze într-un mod avantajos pentru ei înșiși dar și respectuos cu cei din jur. Ceea ce înseamnă că noi, ca și părinți, ar trebui să îi ajutăm să deprindă încă din copilărie următoarele aptitudini comportamentale:

  1. Să știe să-și rezolve singuri conflictele, făcând apel la instanțe superioare (părinți, educatori) abia după ce au făcut tot ce se putea pentru rezolvarea pașnică a acestuia; nota bene: a nu se încuraja pâra.
  2. Să își însușească convingerile sănătoase,  care să îi ajute în situații conflictuale: comunicarea clară și precisă a limitelor în care este acceptată relația, fie ea fraternă sau de prietenie (”Dacă alegi să te porți agresiv, eu voi alege să plec. Asta îți dorești?” este o sintagmă care poate face minuni).
  3. Să asculte de nevoile celuilalt/celorlalți și să înțeleagă că dorințele lui sunt la fel de importante ca și ale altora.
  4. Să îşi respecte diferenţele și să înteleagă că părerea lui nu trebuie să fie îmbrățișată de toată lumea, că frații/colegii de școală au în mod natural opinii, păreri și preferințe diferite.
  1. Să înveţe modalităţi de a-și rezolva neînțelegerile în mod respectuos, indiferent dacă persoana în cauză este frate, prieten sau un simplu coleg de școală, mai mult sau mai puțin simpatic.
  2. Să știe, pe termen lung, cum se abordează un conflict, să știe să caute calea de mijloc (cuvântul compromis are un înțeles negativ  doar în limba română) și nu impunerea punctului propriu de vedere cu orice preț.
  3. Să caute și să cultive relații echilibrate, bazate pe respect și pe non-violență (verbală sau fizică), să știe să spună nu unei relații inacceptabile și să iasă dintr-o situație conflictuală înainte de a escalada conflictul.

Sigur, toate par bune, frumoase și simple în teorie. Ce trebuie să faci însă ca părinte pentru a-ți ajuta  real copii și când trebuie să intervii în gestionarea conflictelor dintre frați? În conferința ”Cum gestionăm conflictele între frați, surori și alții”, Urania Cremene răspunde:

”Trebuie să intervenim de fiecare dată, până când copiii știu să-și rezolve singuri conflictul. Odată lecția negocierii bine învățată, părintele va trebui să intervină doar dacă:

  • Unul dintre copii e rănit emoţional sau fizic.
  • Problema lor deranjează întreaga casă/clasă/loc de joacă.
  • Problema e recurentă şi ei nu par să o poată rezolva singuri.”

Ce trebuie să faci ca părinte pentru a-ți ajuta  cu adevărat copiii să rezolve un conflict? De regulă suntem ispitiți să ne erijăm în judecători, să dăm pedepse sau să separăm făptașii. Acest tip de intervenție naște însă resentimente și frustrări atât vizavi de părinte, cât și față de adversar. În realitate, conflictul e doar amânat, nu aplanat și cu atât mai puțin rezolvat.  Atunci ce e de făcut?

Desparți copii, te asiguri că sunt stabili emoțional și le comunici că vrei să stai de vorbă cu fiecare în parte, pentru a-i ajuta să obțină ceea ce vor. Apoi vei încerca, discutând cu fiecare copil pe rând, să clarifici sentimentele (cum te simți?; cum te-ai simțit?) printr-o atitudine empatică. Pasul doi îl reprezintă înțelegerea a ceea ce își dorește fiecare prin întrebări simple: Ce/Cum s-a întâmplat?; Cum  ai reacționat și de ce?;  Cum a reacționat celălalt și de ce?; Ce îți dorești tu și de ce?. Pasul trei îl reprezintă găsirea soluției optime, agreate de cei doi: Ce ați putea face pentru a obține fiecare cât mai mult din ce își dorește?

Dacă ne uităm la întrebările și la demersul de mai sus, constatăm că discursul seamănă foarte bine cu cel al unui mediator. Rolul părintelui în gestionarea conflictelor chiar acesta este: cel de mediator, și nu cel  de judecător, cum suntem tentați să credem. Copiii nu așteaptă de la noi aplanarea conflictului cu orice mijloace, stabilirea păcii (indiferent de costurile pe termen lung sau scurt), ci arbitrarea corectă a unei negocieri în care fiecare încearcă să obțină cât mai mult pentru sine.

Bibliografie utilă:

Urania Cremene,  Cum gestionăm conflictele între frați, surori și alții (conferință)

Jody Johnston Pawel, Parent’s Toolshop

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan