pexels-photo-116151
pexels-photo-116151
Autor:
Otilia Mantelers: expert în parenting

Crizele de furie, întâlnite și sub denumirea de tantrumuri, seamănă cu o furtună emoțională puternică care apare la copii aparent din senin, lăsându-ne pe noi, părinții perplecși și răscolindu-ne rănile sufletești cele mai adânci. Reacția noastră inițială este de panică, la fel ca cea în fața unei furii a naturii. Tantrumul apare de obicei ca urmare a unui refuz din partea părintelui la o rugăminte de-a copilului: „Mai vreau încă un desen! Te rooooog! Încă o bomboană!” sau: „Vreau păpușa aia, ACUM!”

Care este însă cauza unei crize de furie? În general, dacă emoțiile de teamă, furie, frustrare sau tristețe nu sunt exprimate și eliberate, copilul alege fie să le ferece bine în amigdala creierului emoțional și să nu le ventileze nicăieri (ceea ce duce la stimă de sine mică), fie să le arate celor din jur prin comportamente nerezonabile, cum ar fi trasul pisicii de coadă, aruncatul mâncării pe jos, lovitul sau mușcatul. Criza este provocată de o teamă primară care poate fi teama de separare, teama de întuneric, de lupi sau de personaje din povești, sau teama că mami și tati îl iubesc pe frățior mai mult decât pe mine, sau chiar teama de abandon și de moarte… Această teamă poate fi rezultatul unei experiențe vechi, fie de la naștere, din perioada intrauterină, sau una dobândită recent.

Frica despre care povestesc este activată la copii, de cele mai multe ori atunci când le punem o limită (“Nu îți cumpăr prăjitură în seara asta”, “Hai să îi înapoiem hainele prietenei tale”). De ce e activată? Fiindcă printr-o limită a părintelui, copilul simte că trebuie să iasă din spațiul lui de confort în care el și-a construit niște mecanisme puternice pentru a nu simți teama. Mecanisme precum: electronicele, mâncatul de dulciuri sau mâncatul excesiv, sau aproape deloc, suzeta, răsucitul părului etc. Iar atunci când copilașul simte teama, reacția dictată de creier către corp este aceea arhaică, pe care o avea și omul preistoric, de fight, flight or freeze (luptă, fugă sau îngheț). Iar acest răspuns străvechi are forma tantrumului la copii.

Mulți dintre noi am face orice să oprim plânsul copiilor noștri: să cedăm rugamintilor lor, chiar dacă noi știm că nu le face bine, să îi distragem prin orice mijloc de la tristețea lor, să îi “mituim”, să îi trimitem în camera lor. Asta pentru că plânsul lor ne dă nouă un sentiment de nereușită ca părinte, de teamă că îi frustrăm pe copii. Un alt motiv pentru care vrem să îi oprim pe copii din plâns este acela că noi credem că, oprind plânsul, le oprim și suferința. Dar acest lucru nu se întâmplă. Le oprim doar procesul de vindecare, suferința lor crescând datorită neacceptării durerii pe care copilul o trăiește. Studiile făcute în laboratoare pe lacrimile emoționale au arătat că ele conțin niște toxine (ca și transpirația, de altfel) care, o dată eliberate, ne lasă corpul, și implicit creierul, mai curat și mai viu.

Multe curente de psihologie privesc tantrumurile ca fiind manipulatoare și încurajează părinții să le ignore, să le pedepsească sau să le oprească prin orice mijloc (cedare la rugămințile copilului, distragerea atenției, condiționare etc).

Cum ascultăm și gestionăm criza de furie?

Așa cum povesteam, tantrumul poate apărea ca urmare a unei limite calde și ferme puse de părinte. Pentru a-l ajuta pe copil să elibereze emoțiile vechi de teamă sau furie, părintele poate menține limita care a declanșat plânsul și poate asculta. În timpul ascultării, părintele este fizic aproape de copil, îl oprește din a răni pe alții sau pe sine și nu rostește multe cuvinte, pentru a nu distrage atenția copilului de la procesul natural de eliberare. Îi poate spune din când în când, pe un ton extrem de blând, care încurajează și mai mult descărcarea, reasigurări precum acestea:

„Ești în siguranță, dragul meu. Nu, nu îți ia mami jucăria aceea. Ești ok fără ea… Te iubesc tare mult. Sunt aici pentru tine. Nu plec niciodată. Nu, nu iau jucăria. Mă ai pe mine acum.”
Aceasta este puterea ascultării. Ascultarea care este cadoul cel mai prețios pe care părintele i-l poate aduce copilului în clipele de eliberare emoțională. După ce trage un plâns puternic și bun, copilul parcă își recapătă strălucirea, vitalitatea și curiozitatea, el fiind mult mai în contact cu sine și mai prezent.

Bibliografie:
Solter, Aletha: The Aware Baby, 2001
Wipfler, Patty: “Tantrums and Indignation”, 2005, http://shop.handinhandparenting.org/collections/booklets/products/tantrums-and-indignation

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan