dreamstime_s_26083007
dreamstime_s_26083007
Adina Botiș, Psihoterapeut copii și adolescenți, www.apcar.ro

Trăim într-o societate care etichetează cu ușurință aproape orice lucru. Avem etichete pentru mâncare, pentru haine, chiar și pentru oameni. Se întâmplă de multe ori ca un copil să facă o greşeală, iar remarca noastră să fie, „Dacă eşti neatent”, „Trebuia să te uiţi mai bine”; sau să facă ceva bine, iar noi să îi spunem „Eşti deștept”. Dar dacă luăm în considerare faptul că ceea ce spunem se va regăsi în gândurile copiilor, devenim dintr-o dată mai atenți la modul în care comunicăm cu ei. Etichetările apar cel mai frecvent atunci când observi la copilul tău un comportament neplăcut, unul plăcut sau atunci când vorbești cu copilul tău despre o situație și etichetezi ceea ce a făcut sau a spus o altă persoană (ex. ”Matei a fost cam rău azi la școală”). Dar haideți să vedem ce se ascunde în spatele ei?

Cum îl afectează pe copil etichetările?

Tendința naturală a oamenilor este aceea de a categoriza informațiile, deoarece ne este mult mai ușor să descriem ceea ce ni se întâmplă. Dar atunci când e vorba despre copii și  relația cu aceștia, etichetele  au un impact negativ asupra sentimentelor legate de propria persoană. Când sunt mici, copiii nu știu de fapt cum sunt ei, dar sunt foarte atenți la ceea ce le transmit părinții. Cuvintele părinților devin gândurile lor despre propria persoană. Ce aude copilul tău cel mai des de la tine? Dacă un copil aude în mod frecvent ”Iar ești leneș și nu îți faci lecțiile la timp”, la un moment dat va spune ”Eu nu pot să fac lucruri ca și ceilalți copii deoarece sunt leneș”. Adevărul este că acel copil are și momente în care el își face lecțiile la timp, dar acest tip de formulare nu permite decât înregistrarea aspectelor negative. Etichetarea este o generalizare, prin care o performanță de moment (ce am putut eu aici și acum) este transformată în ceva stabil, într-o trăsătură de personalitate. Este ca și cum ai lipi pe caietul de matematică o etichetă ”CAIET DE MATEMATICĂ” și chiar dacă tu în timpul pauzelor faci niște desene frumoase, el va rămâne tot caiet de matematică și nu unul de desen, deoarece așa spune eticheta. Cu cât o aude copilul mai des, cu atât ea va avea un impact mai puternic și va funcționa ca o profeție devenită realitate, luând forma unui gând despre propria persoană: ”Eu oricum nu pot să fac mai mult de atât deoarece sunt leneș”. Este logic ca dintr-o situaţie noi să tragem o concluzie despre personalitatea celuilalt? Copilul este tot timpul aşa sau are momente în care respectă regulile, se concentrează?

Etichetarea pozitivă și negativă reprezintă două fețe ale aceleiași monede.  Dacă un copil aude frecvent formulări de genul ”Ești grozav”, ”Ești deștept”, va avea în timp o problemă cu acceptarea propriilor greșeli, deoarece acestea vin în contradicție cu eticheta care i-a fost pusă și pe care o va resimți ca pe o presiune, ca pe un standard la care el trebuie să se ridice.

De asemenea, etichetările îl învață pe copil să eticheteze și prin urmare să judece foarte ușor; de exemplu, poate fi la grădiniță, iar dacă un coleg îl împinge din greșeală el să îi spună ”prostule” deoarece el la rândul lui este etichetat atunci când a făcut ceva negativ. Indiferent dacă vorbim despre un comportament pozitiv sau negativ, pe noi ceea ce ne interesează este exact ce a spus sau a făcut copilul, ca să încurajăm sau ca să schimbăm ceva. Haideți să vedem cum putem înlocui etichetările.

 

Cum altfel putem face?

Atunci când îți place ceva la copilul tău și vrei să îi spui acest lucru, pur si simplu descrie ceea ce simți: ”Mă simt fericită atunci când văd ce încântată ești că te dai cu bicicleta”. În acest caz, o etichetare ar fi ”Ești o sportivă foarte bună”; apoi folosește ceea ce ai deja: o îmbrățișare, o atingere pe umăr, o strângere de mână, un zâmbet, un semn de amiciţie etc. Cu cât sunt mai naturale recompensele pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa consolidării şi persistenţei comportamentului dorit. Copilul are nevoie de tine, de cuvintele tale, de interesul tău și nu de lucruri. O altă recomandare este aceea de a intra în jocul sau activitatea lui, de a te arăta interesat de ceea ce îl interesează pe el. Adresează-i întrebări despre ceea ce face și despre modul în care se simte atunci, de exemplu, ”Cum te simți atunci când joci fotbal?”.

Fie că suntem copii, fie că suntem adulţi avem nevoie de recunoaştere şi de încurajare pe parcursul vieţii. De cele mai multe ori, acestea apar sub formă de laudă. Uneori este foarte greu să îţi dai seama care este graniţa dintre laudă şi încurajare. Există situaţii când lauda este o reacţie naturală şi potrivită momentului. De exemplu, într-o competiţie sportivă în care copilul marchează un gol, ar fi nefiresc dacă un părinte nu ar avea o reacţie spontană de bucurie însoţită de comentarii laudative: „Excelent! Ce lovitură bună!””. Într-o asemenea împrejurare, lauda devine o încurajare pentru că este o apreciere sinceră a eforturilor şi realizărilor copilului. E important de reţinut însă că acceptarea şi preţuirea copilului trebuie să fie continue şi necondiţionate de performanţa din diverse activităţi ale lui. Măsura în care lauda este sau nu una încurajatoare depinde de anumite detalii cum sunt:

  • recunoaşterea şi încurajarea progreselor importante, oricare ar fi ele;
  • încurajarea în cazul în care copilul este descurajat sau are o părere proastă despre el, este speriat sau nu este conştient de propriile capacităţi (de exemplu, i se poate spune: “Ai cântat foarte frumos!”).

Pentru comportamentele nedorite

Definiţi specific comportamentul copilului, ”Faptul că vrei să te joci doar tu cu jucăriile și nu le împarți cu ceilalți copii este greșit. Tu cum te-ai simți dacă ți-ai dori o jucările, iar celălalt copil nu ar vrea să ți-o arate?”. Arătați consecinţele emoționale, iar dacă este nevoie aplicați consecințe comportamentale ”Dacă nu împarți jucăria cu copiii, o să o punem în rucsac și te joci cu ea doar acasă, este decizia ta, faci cum vrei tu”. Secretul în funcționarea lor este aplicarea în comportament a condiționării; dacă vorbele tale nu se văd în ceea ce faci, ele rămân vorbe goale, iar copilul învață ”Las-o pe mama să vorbească, în final fac tot ce vreau eu, oricum nu mi se întâmplă nimic”. Țineți minte, nimeni nu e tot timpul bun sau rău, ci avem momente în care ne comportăm bine și momente în care mai greșim! Singura etichetă acceptată pentru noi oamenii și care ne ajută să o păstrăm în minte este aceea de ”imperfect”!

Pentru mai multe informații, vizitați Mylan.ro

Mylan